Am crescut

Am scris "601" in anul 2 de facultate, adica prin 2006. "311" are cam 2 saptamani. Am crescut!

601

Doar ce-am citit un text al unui amic… Vorbea de o Catalina si de fazele penibile dar firesti prin care au trecut ei… Catalina, fata frumoasa si desteapta, nu reusea sa treaca peste… ei na, asta-i viata, nu? Adica de ce sa ne privam de aromele vietii cand sunt atatea? Si de ce sa fim ipocriti si sa nu recunoastem ca.. toti le avem pe-ale nostre? Toti avem si penibil si arome, si faze, si ipostaze… ar trebui sa facem dupa reguli, dupa instinct? Reactiile nu mai sunt reactii… Ne cam ferim sa reactionam, preferam sa raspundem… Conexiunile pe care le facem s-au transformat in poteci, caile pe care mergem ar fi bine sa fie asfaltate si cu indicatoare clare incotro ne indreptam…. Unde-i farmecul? Viata s-a transformat intr-o calatorie bine definita de planning si precedent… Daca nu e precedent pentru analiza, e risc.. si nu vrem risc, e prea de tot… Mi-e foarte clar ca riscul e un lux… Adica nu ni-l putem permite decat in cazul in care e fie un risc “ieftin” fie “avem de unde”… Si facem analiza asta cu tot ce e in jurul nostru. Nu zic sa ne aruncam ca inecatii in banci, agentii imobiliare, relatii… dar nici sa ne privam de maruntisurile care fac diferenta… confortul nu e lux, lipsa de griji nici atat… nu oare noi ni le punem in carca tocmai prin analiza asta exasperanta? Cate calcule si cate plase de siguranta… Cate asigurari, reasigurari, supra-asigurari… toate pentru un cuptor cu microunde, de exemplu… mi-am imaginat mereu viata ca pe un autobus… Eu conduc si o fac asa cum traiesc. In viteza, in urcare, pe serpentine… tare ciudata e viata… comparati-o cu o calatorie Bucuresti – Brasov intr-o vineri: nervi, cate-un accident, o tamponare, linie dreapta, o oprire pentru alimentare, iar nervi, limitare de viteza, dar un peisaj pe Valea Prahovei!… Drumul e pavat cu intamplari din viata mea, deci in consecinta: “in lucru”, “ingustat”, mai mute benzi, bifurcatii, prioritati. Pasagerii mei sunt oamenii pe care-i cunosc. Sunt in autobusul meu, deci sunt in viata mea. Unii au locurile rezervate, indiferent de ce se intampla, altii.. stau in picioare… Si tot urca lume, doar ca fiecare calatoreste in raport cu spatiul/timpul ocupat in realitate. Ma refer aici la gradul lor de confort. Mai si coboara lume... e trist, dar e necesar. Partea frumoasa e ca nu exista taxa, nici bilet… doar senzatii…

In autobusul vietii mele, e fix ca intr-un 601, “linie studenteasca”, momentan.

Domniilor Voastre, cu respect

311

Linia asta face legatura intre un cartier bucurestean si centru. Ei bine, “cartierul” asta, Titan… e asa de… pfff! expresiv pentru ceea ce traiesc acum. Mi se pare asa de rezidential, ocupat de oameni care s-au asezat. Incep sa-mi definesc traiectoriile, sa formez un relief in bucata de lemn pe care m-am straduit s-o slefuiesc. Totul e o metafora, dar nu e nimic nou, mereu mi-au placut (metaforele. Si lucrurile vechi). Daca stai sa te gandesti la etapele vietii tale si locurile in care ti-ai petrecut timpul sau cu care ai conectat (nu, nu “te-ai” conectat), {as putea mentiona si locurile in care ai trait, dar ar fi prea de tot… adica deh, oricine cauta sa traiasca intr-un loc potrivit momentului/etapei in care se gaseste (nu, nu “afla”)}… observi ca totul e in ritm cu tine. Poate nu toata lumea crede asta, s-ar putea sa fii tipul sufletului matur care deja a trecut prin… si-acum e peste cu vreo 7-10 ani. Tot tu, sufletul matur, ai si prieteni mai in varsta decat tine iar partenerul de viata va fi la fel. Mi se intampla sa fiu unde nu trebuie, dar unde e comod. Sa vorbesc cu cine nu e neaparat potrivit, dar intelege ce spun. Mai multi oameni calatoresc cu mine, mai multe scaune, mai clar drumul, mai intens. Paradoxal, acum sunt in tren J